Recenzie carte: Filozofia stiintei economice de Daniel M. Hausman

Volumul de fata se adreseaza in egala masura studentilor in stiinte economice, filozofilor de profesie, economistilor si specialistilor in alte stiinte sociale, cadrelor didactice din domeniu, dar si cetatenilor obisnuiti.

Spre deosebire de un manual, această antologie oferă şi o perspectivă istorică asupra metodologiei ştiinţei economice. Problemele metodologice privitoare la această ştiinţă — la scopurile ei, la modurile de întemeiere a teoriilor economice, la conceptele ştiinţei economice şi la relaţiile lor cu cele din ştiinţele naturii etc. — sunt toate de natură filozofică.

• Titlu: Filozofia stiintei economice
• Titlu original: The Philosophy of economics ananthology
• Autor: Daniel M. Hausman
• Editura Humanitas
• Colecție: Seria Economie
• An apariție: 1993
• Ediție: editia I
• Traducerea: Dorin Stanciu
• Pagini: 372
• Format: 15×22,5 cm
• ISBN: 973-28-0416-5

Materialele reunite in aceasta antologie – prima atat de cuprinzatoare publicata la noi – sunt menite sa-i ajute pe toti cei interesati de metodologia stiintei economice, folosind atat ca sursa documentara, cat si ca instrument didactic. Economia este, in fapt, o stiinta depsebit de interesanta ca obiect de studiu filozofic. Resuscitarea interesului pentru metodologia economica survine dupa decenii in pare acest domeniu tematic a fost in genere ignorat de filozofi, iar antologia de fata ar putea contribui la remedierea acestei stari de lucruri, ea incluzand texte ale unor giganti intelectuali ca Mill, Weber, Keynes, Friedman, Blaug si altii.

Constatam din carte, ca increderea in economisti este redusa pentru ca nu reusesc sa vina cu rezolvari simple si eficiente la probleme cu care se confrunta natiunile, dar si pentru ca exista muti „experti” care fac multe “preziceri” care nu se adeveresc.

Daniel M. Hausman s-a nascut la Chicago in 1947. In prezent este profesor asociat de filozofie la College Park, Universitatea din Maryland. A studiat la universitatile Harvard, Cambridge, Columbia si New York. Este autorul lucrarii Capital, Profits and Prices: an Essay in the Philosophy of Economics, precum si a numeroase articole pe teme de metodologie economica si pe teme filozofice inrudite. Este coeditor al revistei Economics and Philosophy.

Filozofia stiintei economice de Daniel M. Hausman

Cuprins carte:

• Prefaţa editorului
• Introducere
• Partea I Discuţii clasice
• 1. Despre definiţia şi metoda economiei politice
  JOHN STUART MILL
• 2. Domeniul şi metoda economiei politice
  JOHN NEVILLE KEYNES
• 3. Obiectivitate şi înţelegere în economia politică
  MAX WEBER
• 4. Natura şi însemnătatea ştiinţei economice
  LIONEL ROBBINS
• 5. Ştiinţa economică şi acţiunea umană
  FRANK KNIGHT
• 6. Ideologie şi metodă în economia politică
  KARL MARX
• 7. Limitele teoriei utilităţii marginale
  THORSTEIN VEBLEN
• Partea a Il-a Pozitivismul şi metodologia economică
• 8. Despre verificare în ştiinţa economică
  TERENCE W. HUTCHISON
• 9. Despre verificarea indirectă
  FRITZ MACHLUP
• 10. Metodologia ştiinţei economice pozitive
  MILTON FRIEDMAN
• 11. Testabilitate şi aproximare
  HERBERT SIMON
• Partea a III-a Ideologie şi valori
• 12. Valorile implicite în ştiinţa economică
  GUNNAR MYRDAL
• 13. Ştiinţă şi ideologie
  JOSEPH SCHUMPETER
• 14. Judecăţile de valoare şi ştiinţa economică
  KURT KLAPPHOLZ
• Partea a IV-a Probleme şi perspective metodologice speciale
• 15. Despre instrumentele econometrice
  JACOB MARSCHAK
• 16. Construcţia de modele economice şi econometria
  JOHN MAYNARD KEYNES
• 17. Individualismul metodologic şi economia de piaţă
  LUDWIG M. LACHMANN
• 18. Deosebirile metodologice dintre teoria economică instituţională şi cea neoclasică
  WILLIAM DUGGER
• Partea a V-a Noi orientări filozofice
• 19. Interacţiunea dintre studiile microeconomice şi cele macroeconomice
  ALEXANDER ROSENBERG
• 20. Sînt explicative teoriile echilibrului general?
  DANIEL M. HAUSMAN
• 21. Paradigme şi programe de cercetare în istoria ştiinţei economice
  MARK BLAUG
• Bibliografie selectivă

Economie utila pentru vremuri dificile!? Cui face RAU un Impozit Redus? Impozitele sunt echitabile?

Fragment din carte

In prezent nu doar populaţia profană se îndoieşte de economişti, si chiar economiştii se îndoiesc de ei înşişi. Intr-o asemenea atmosferă nu-i de mirare că economiştii se adresează reflecţiei metodologice în speranţa de a descoperi punctele slabe din studiile econonmice anterioare sau, într-o ordine de idei mai pozitivă, vreo nouă directivă metodologică, în stare să le călăuzească mai bine munca în viitor. Şi mai puţin surprinzător este faptul că cetăţenii de rînd, ale căror opinii despre economişti sunt influenţate mai mult de starea economiei decat de vreo evaluare sistematică a teoriilor economice, se întreabă dacă nu cumva este ceva în neregulă din capul locului cu întreaga această disciplină.

Nume importante în etapa timpurie de dezvoltare a filozofiei modeme a ştiinţei sunt David Hume şi Immanuel Kant în secolul al XVIII-lea, iar în cel de-al XIX-lea John Stuart Mill şi William Whewell. Abia la sfîrşitul secolului al XIX-lea au apărut un număr apreciabil de monografii consacrate în mod special filozofiei ştiinţei, scrise în principal de oameni de ştiinţă şi de istorici ai ştiinţei (personalităţi ca Ernst Mach, Pierre Duhem şi Henri Poincare), şi nu de filozofi de profesie. In prima jumătate a secolului al XX-lea, aşa-numiţii pozitivişti logici (mulţi dintre ei avînd şi pregătire ştiinţifică) au dominat gîndirea filozofică despre ştiinţă, deşi o influenţă considerabilă şi tot mai mare au exercitat şi ideile lui Karl Popper. Filozofia contemporană a ştiinţei este un domeniu de vie cercetare şi controversă. Deşi există un oarecare consens cu privire la modul cum trebuie studiate problemele filozofice ale ştiinţei, nu prea există consens în răspunsuri şi nici măcar în evaluarea importanţei diferitelor probleme.

Filozofii ştiinţei au subscris la numeroase concepţii despre obiectivele ştiinţei, deşi în mod tradiţional au existat în această privinţă două şcoli de gîndire principale.

Majoritatea filozofilor recunosc că ştiinţa se dezvoltă prin descoperirea de teorii şi legi. Intre ei există însă deosebiri considerabile privitor la ce anume sunt teoriile şi legile, cum se leagă acestea unele de altele şi de ce sunt importante. Incep prin a spune cîteva cuvinte despre legile din ştiinţă.

Deşi majoritatea filozofilor ştiinţei sunt astăzi de acord că alegerea între teorii ridică multe probleme interesante şi că problemele privind testarea, evaluarea şi demarcaţia trebuie formulate pe fundalul alegerii între alternative, există şi ample dezacorduri cu privire la modul de evaluare a teoriilor ştiinţifice şi a practicii ştiinţifice.

In domeniul economiei politice, cercetarea ştiinţifică liberă are duşmani mai mulţi decat în oricare alt domeniu. Caracterul specific al materialului dc care se ocupă economia politică ridică împotriva ei pe cîmpul de luptă pasiunile cele mai violente, mai meschine şi mai detestabile ale omului: furiile interesului privat.

Ceea ce se înţelege astăzi în mod curent prin termenul „economie politică” nu este identic cu ştiinţa politică teoretică, ci este o ramură a acestei ştiinţe. Ea nu se ocupă de ansamblul naturii umane aşa cum o modifică mediul social, nici de întregul comportament al omului în societate.

Economia politică este un ansamblu de doctrine privitoare la fenomenele economice în sensul de mai sus; iar scopul pe care-l urmărim în paginile ce urmează este de a discuta despre caracterul şi sfera de cuprindere a acestor doctrine şi despre metoda logică propice pentru dezvoltarea lor.

Pe temeiuri similare, Mill şi Caimes caracterizează economia politică drept o ştiinţă ipotetică. Căci dat fiind că premisele ei nu iau în considerare toate cauzele ce afectează rezultatul, legile ei sunt adevărate doar ipotetic, adică în absenţa factorilor cu acţiune contrară. Aceeaşi idee este exprimată spunand că ea este doar o ştiinţă a tendinţelor, nu a stărilor de fapt, că-şi propune să determine şi să stabilească rezultatul acţiunii anumitor forţe mari ca şi cum ar acţiona numai ele şi nimic altceva n-ar exercita vreo influenţă modificatoare.

Se poate pune însă întrebarea dacă economia politică deductivă nu este cumva ipotetică într-un sens mai fundamental decat cel indicat pană acum. Este clar că ori de cîte ori se ajunge prin raţionare deductivă la anumite concluzii, aplicabilitatea lor la fenomene reale rămîne în mod inevitabil ipotetică înainte de a se fi stabilit dacă premisele ce au format baza raţionamentului sunt realizate în fapt.

După cum am văzut, economia politică, cel puţin în ce priveşte punctul central al analizelor sale, a fost la început o „tehnică”, în sensul că privea fenomenele realităţii dintr-un punct de vedere cel puţin în aparenţă univoc şi statornic practic; cel al sporirii „bogăţiei” cetăţenilor. Pe de altă parte, încă de la începuturile sale, ea nu a fost numai o „tehnică”, deoarece era integrată în marea schemă a filozofiei dreptului natural şi a viziunii raţionaliste despre lume a secolului al XVIII-lea.

Pluralitatea scopurilor nu prezintă neapărat, ca atare, interes pentru economist. Dacă vreau să fac două lucruri şi am din belşug timp şi mijloace pentru a le face, şi n-am nevoie de timp şi mijloace pentru altceva, comportamentul meu nu va îmbrăca nici una din formele ce constituie obiectul ştiinţei economice. Nirvana nu este neapărat o unică beatitudine. Ea este pur şi simplu satisfacerea deplină a tuturor trebuinţelor.

Dacă raţionamentul prezentat mai sus este corect, analiza economică se dovedeşte a consta, după cum a subliniat Fetter, în elucidarea implicaţiilor necesităţii de a alege în diferite împrejurări presupuse.

Rezultă, aşadar, că dacă vrem să ne facem meseria de economişti, dacă vrem să oferim o explicaţie satisfăcătoare pentru fenomene pe care le acoperă în mod necesar orice definiţie a obiectului ştiinţei noastre, nu putem să nu includem elemente psihologice. Acestea nu pot fi lăsate de o parte dacă vrem ca explicaţia noastră să fie adecvată. Se pare, de altminteri, că investigînd această problemă centrală a uneia din părţile cele mai amplu dezvoltate din toate ştiinţele sociale, am dat peste una din deosebirile esenţiale dintre ştiinţele sociale şi ştiinţele fizice.

La originea divergenţelor şi disputelor dintre vechea şi noua ştiinţă economică, precum şi dintre cele trei direcţii noi de evoluţie teoretică indicate mai sus, stau două probleme: relaţia dintre descriere şi explicaţie şi relaţia dintre enunţurile factuale şi evaluarea critică. Prima, de neocolit în orice reflecţie despre comportamentul uman este în fondul ei problema libertăţii alegerii, a „liberului-arbitru”. Ea priveşte esenţa problemei valorii în sensul valorilor individuale, fiind identică, în ultimă analiză, cu problema relaţiei dintre individ şi natură. A doua problemă fundamentală priveşte relaţia dintre individ şi societate.

Cu cat pătrundem mai adînc în istorie, cu atît mai mult individul – deci şi individul care produce – ne apare dependent, aparţinînd unui ansamblu mai cuprinzător: iniţial — într-un mod cu totul natural încă – el este legat de familie şi de familia care, dezvoltîndu-se, devine gintă, iar mai tarziu el este legat de obşte în diferitele ei forme, rezultată din ciocnirea şi contopirea ginţilor. Abia în secolul al XVIII-lea, în „societatea civilă”, diferitele forme de legătură socială apar în raport cu individul ca simple mijloace pentru atingerea scopurilor lui private, ca o necesitate exterioară.

Repartiţia determină proporţia (cantitatea) în care produsele îi revin individului; schimbul determină produsele în care individul îşi reclamă partea ce i-a revenit prin repartiţie.

Cînd examinăm lucrările curente de economic politică, apare izbitor, în primul rand, faptul că în ele totul e înfăţişat sub un dublu aspect. De pildă, în cadrul repartiţiei figurează renta funciară, salariul, dobînda şi profitul, pe cand în cadrul producţiei figurează ca factori pamîntul, munca şi capitalul.

Pentru orice om de ştiinţă modern preocupat de fenomenele economice, lanţul cauzal în care este prins fiecare aspect al culturii umane, precum şi schimbările cumulative pe care activitatea obişnuită a oamenilor le introduce în textura comportamentului uman însuşi sunt chestiuni de interes mai viu şi mai statornic decat metoda de inferenţă prin care se presupune că un individ cumpăneşte plăcerea şi durerea în condiţiile date, care sunt considerate normale şi invariabile.

Exigenţele vieţii moderne sunt în mod obişnuit exigenţe pecuniare. Adică exigenţe de proprietate. Eficienţa productivă şi cîştigul distributiv se măsoară deopotrivă prin preţ. Considerentele tranzacţionale sunt considerente privitoare la preţ, iar exigenţele pecuniare de orice fel din comunităţile modeme sunt exigenţe referitoare la preţ. Situaţia economică actuală este un sistem de preţuri.

Confuzia dintre ştiinţa economică pozitivă şi cea normativă este pînă la un punct inevitabilă. Obiectul ştiinţei economice este privit de aproape orice om ca fiind de importanţă vitală pentru el însuşi şi ca ţinînd de propria lui experienţă şi competenţă; el este o sursă de ample şi neîncetate controverse şi un prilej frecvent de activitate legislativă, „Experţi” autoproclamaţi vorbesc pe multe voci şi nu prea i-am putea considera pe toţi dezinteresaţi; oricum, în chestiuni de o asemenea importanţă, opiniile „experte” ar putea fi cu greu acceptate doar pe cuvînt, chiar dacă „experţii” ar fi aproape unanimi şi vădit dezinteresaţi.

Din nefericire, în ştiinţele sociale rareori suntem în măsură să testăm predicţii particulare prin experimente proiectate special astfel încat să fie eliminate influenţele perturbatoare socotite cele mai importante. In general, suntem nevoiţi să ne bizuim pe probe furnizate de „experimente” care se întîmplă să aibă loc.

Economia ca ştiinţă pozitivă este un corp de generalizări acceptate ipotetic privitoare la fenomenele economice, generalizări ce pot fi utilizate pentru predicţia consecinţelor ce survin în urma schimbărilor pe care le suferă circumstanţele.

Problemele economice sunt adesea probleme politice, iar răspunsurile ce li se dau afectează bunăstarea a milioane de oameni.

Acum o sută de ani economiştii erau mult mai mulţumiţi de rezultatele lor decat sunt în prezent. Eu aş îndrăzni să afirm însă că, dacă automulţumirea e în genere îndreptăţită vreodată, atunci astăzi există pentru economişti mult mai multe motive de a fi mulţumiţi decat existau atunci sau chiar cu un sfert de secol în urmă.

Poziţia „ortodoxă” cuprindea teza că „economistul in calitatea sa de economist” nu poate să recomande adoptarea unei politici economice ca fiind preferabilă alteia; că, deci, el nu poate, ca economist, să dea sfaturi imperative. Aceasta mi se pare a fi o reformulare destul de nepotrivită a tezei logice că din enunţuri descriptive nu se pot deduce prescripţii. Dar potrivit concepţiei „ortodoxe”, economistul in calitatea sa de economist ar putea da sfaturi ştiinţifice, dacă s-ar limita la imperative ipotetice.

Economistului i se cere să prevadă în ce mod anumite schimbări specifice (sau absenţa schimbărilor) în „mediu” vor afecta diferite „variabile economice”. Aceste variabile reprezintă acţiuni ale oamenilor în variatele lor roluri economice: ca producători sau solicitanţi de bunuri de consum, de muncă, materiale, împrumuturi etc.

Economiştii buni sunt puţini pentru că talentul de a se folosi de „o observare atentă” pentru alegerea modelelor bune, deşi nu reclamă o tehnică intelectuală foarte specializată, se dovedeşte a fi extrem de rar.

In prezent susţinătorii economiei de piaţă se află într-o postură dificilă. Arsenaul gîndirii economice care i-a servit atît de bine pe părinţii lor nu le mai satisface nevoile. In fapt, acum se întîmplă de multe ori că ceea ce el are de oferit se dovedeşte mai de folos în mîinile duşmanilor lor decat în ale lor înşile.

Filozofia stiintei economice de Daniel M. Hausman