Recenzie si fragment din „Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări” de Igor Bergler, cea mai așteptată carte, de la cel mai publicat autor român din ultimii 30 de ani.
- Data Apariției: 1 septembrie 2021
- Autor: Igor Bergler
- Numar Pagini: 656
- Tip Coperta: Cartonată, cu supracopertă
- Format: 153×232
- Colectie: Buzz Books
- Categorie: Thriller, Suspans, Detectiv
- ISBN: 978-606-33-7769-3
- Pret aproximativ: 80 Lei
Cumpara cartea Minciuna lui Michelangelo de Igor Bergler
Litera Libris Cartepedia
Asasinarea mai multor cardinali la Roma stârnește panică în Cetatea Eternă. Vaticanul e deja ros de scandaluri nesfârșite de corupție și pedofilie, iar creștinismul pierde adepți într-un ritm îngrijorător. În spatele acestor execuții ritualice, complicate de uciderea altor cardinali în Mexic, se află o conspirație terifiantă și un secret devastator pentru Biserică, ascuns într-un document descoperit de Michelangelo Buonarroti, cu cinci sute de ani în urmă. Contracronometru, cu o presiune uriașă asupra lor, serviciile secrete italiene sunt puse în fața unui puzzle de informații care trimit la profesorul Charles Baker, aflat în vizită la Palmanova, la rudele sale recent descoperite din familia nobiliară Visconti. Profesorul american și Columbus Clay – detectivul care nu uită niciodată nimic – sunt prinși în mrejele celei mai mari conspirații din istorie, țesută de-a lungul a două milenii de Biserică. Secretul lui Michelangelo are un potențial atât de exploziv, încât simpla lui dezvăluire ar putea transforma întreaga creștinătate în scrum.
UN ROMAN CARE TE VA BÂNTUI MULTĂ VREME DUPĂ CE L-AI CITIT!
„Miza acestui nou roman al celui mai de succes autor român din ultimii 30 de ani, în țară și străinătate, depășește cu mult pariurile cărților sale anterioare. E o lectură hipnotică, incredibilă! Iar istoria povestită aici e pe atât de uimitoare, pe cât e de reală! Munca de documentare a autorului e, așa cum ne-a obișnuit, impresionantă. Nu cred că poate exista cineva care ar putea rămâne indiferent nici la adevărurile spuse în acest roman, nici la felul spectaculos în care sunt narate! E singurul autor pe care îl cunosc care își depășește cu fiecare nouă carte propria performanță.“ Simona Epuran – Cleveland State University
„Legați-vă centurile de siguranță! Fie că sunteți obișnuiți cu cărțile acestui fenomen literar unic care este Igor Bergler, fie că îl întâlniți pentru prima dată! Pentru că Minciuna lui Michelangelo vă va face să vă reevaluați toate cunoștințele, vă va face să vă întrebați ce știți, de fapt, despre lucruri pe care toți credem că le cunoaștem, vă va zgudui certitudinile. Cartea aceasta vă va ține în suspans, vă va emoționa, vă va face să râdeți, să plângeți, să vă temeți, să vă reevaluați valorile. Cum se zice la noi, e «mind-blowing». Pentru că dacă n-ați citit Minciuna lui Michelangelo înseamnă că n-ați citit nimic!“ Jean Harris
Minciuna lui Michelangelo. Catedrala in flacari de Igor Bergler
IGOR BERGLER, regizor, scenarist și critic de film, doctor în management și profesor de naratologie, este cel mai bine vândut autor român din ultimii 30 de ani și singurul ale cărui cărți au fost publicate în peste 30 de țări, de cele mai mari grupuri editoriale ale lumii – de la Penguin Random House la Grupo Planeta.
Primul său roman, Biblia pierdută, apărut în 2015, a stabilit un record de 250 000 de exemplare vândute. A fost depășit de Testamentul lui Abraham, publicat în 2017. Acestuia din urmă i-au trebuit mai puțin de nouă luni pentru a atinge numărul de 100 000 de exemplare vândute și deține în acest moment recordul în preferințele cititorilor, cu peste 300 000 de exemplare vândute numai pe piața românească. Ambele romane au primit votul publicului pentru „Cea mai râvnită carte“ la cel mai important eveniment editorial românesc – Târgul Internațional Gaudeamus –, în anii 2015 și 2017. Același premiu, care îl plasează pe primul loc în preferințele publicului, l-a primit în 2018 și volumul de povestiri 6 povești cu draci.
Igor Bergler este din anul 2021 autor exclusiv al Editurii Litera.
Minciuna lui Michelangelo – Catedrala în flăcări este al treilea roman din seria Charles Baker și va fi urmat în 2022 de Minciuna lui Michelangelo – Profeți și sibile.
Fragment din carte:
Calcata, provincia di Viterbo
1984„Cu cât e noaptea mai adâncă, cu atât e dimineața mai aproape“, își spuse Andreuccio, care pornise pe jos de la marginea Romei, decis să parcurgă în cel mai scurt timp cei patruzeci și cinci de kilometri ce despărțeau capitala Italiei de Calcata, o localitate de care până în acea seară nu auzise niciodată. Asta nu-l îngrijora, pentru că multe lucruri îi erau necunoscute și nu știa mai nimic despre lumea largă în care taică-său îl aruncase – cum arunci un copil mic în apă, ca să învețe să iasă singur la mal – când îl trimisese la Roma, cu banii potriviți asupra lui, să-și cumpere o mașină la mâna a doua de la cel mai mare târg de automobile al țării. Tânărul de douăzeci și trei de ani nu ieșise niciodată din satul natal sau, oricum, nu ajunsese mai departe de Perugia, localitate aflată la o mică distanță de mers pe jos, câteva ore, de locul în care familia lui creștea oi.
Mai mult, ziua aceea fusese atât de plină de peripeții și întorsături de situație, încât Andreuccio era copleșit, nefiind deprins cu asemenea aventuri și nici cu o succesiune atât de rapidă de emoții diferite, câte fusese nevoit să trăiască într-un timp extrem de scurt.
Taică-său, un sicilian zgârcit, moștenise o stână de la un văr primar al unui unchi al unei mătuși de gradul al treilea, din partea tatălui său, a cărui dispariție subită îl luase prin surprindere, pentru că murise înainte de a se hotărî cui să lase averea. Cum nimeni nu voia să moștenească potop de muncă și dureri de cap, alături de câteva oi și o casă dărăpănată, sicilianul își zisese, ca atâția alți italieni în vremea aceea, că era cazul să părăsească sudul arid și sărac pentru o viață mai bună. Andreuccio venise pe lume chiar atunci.
Acum lucra la făbricuța de brânzeturi artizanale pe care o înjghebaseră părinții lui. Sosise momentul să își ia și el o mașină, să fie în rând cu lumea. Așa că taică-său spărsese pușculița și-i dăduse o sumă frumușică, numai potrivită pentru o mașinuță autohtonă la mâna a doua.
Când ajunse cu trenul la Roma Termini, tânărul fu foarte mirat că, deși întreba în stânga și în dreapta, nimeni din orașul ăla habar n-avea unde e târgul de mașini. Într-un târziu, tocmi un taximetrist care îl duse la destinație. Naiv, făcu imprudența să-i povestească șoferului ce căuta acolo și se mai și lăudă cu banii pe care-i avea asupra lui. Până să apuce să parcurgă rândurile nesfârșite de automobile, interesându-se despre fiecare în parte, vorbind întruna și plictisindu-i pe vânzători cu poveștile lui banale, taximetristul aduse la târg o femeie de moravuri ușoare, frumușică foc, care se lovi „accidental“ de Andreuccio, iar apoi se prefăcu că-l recunoaște. Se arătă foarte mirată că nu-și amintea de ea și, drept dovadă că nu era nici o confuzie la mijloc, îi înșiră despre familia lui tot ce-i povestise el taximetristului, supralicitând cu înflorituri, ochi dulci și gesturi tandre. Se oferi să-l ajute să-și aleagă mașina, dar îi propuse ca înainte de asta să mănânce ceva și să pună la punct o strategie. Se așezară la o terasă, și Andreuccio, amețit de farmecul și de poveștile fetei, plecă să aducă mâncarea, lăsând sub masă papornița cu banii pentru mașină. La întoarcere papornița era goală, iar noua lui prietenă dispăruse.
În zadar o căută și întrebă în stânga și în dreapta. Înțelegând ce pățise, rămase ore în șir așezat pe o bordură, smulgându-și părul din cap. Banii erau duși, cu tot cu fată. Stătu la marginea târgului până îl dădură afară. În cele din urmă își reveni și, cu banii de cheltuială din portofel, o porni haihui prin periferia nordică a Romei. Când i se făcu sete intră într-un bar de cartier, populat de fețele decrepite ale suporterilor echipei locale de fotbal care se certau pe transferurile din acea vară.
Așezat la o masă, surprinse o discuție între doi indivizi cu fețe dubioase, care i se păru al naibii de interesantă. Cei doi plănuiau să jefuiască o procesiune ce urma să aibă loc a doua zi în centrul vechi al orășelului Cargata, unde anual un sfânt era scos din locul de odihnă veșnică și plimbat pe străzi într-o raclă plină de comori. Printre acestea, șoptise unul dintre cei doi, era cea mai de preț relicvă a creștinătății. Individul, împopoțonându-se cu cunoștințele lui, adăugase că însuși papa interzisese să se mai vorbească despre relicva cu pricina, încă de la începutul secolului. Însă preotul orășelului cu aproape nouă sute de locuitori încălca an de an decizia Vaticanului și plimba relicva în coșciugul ce adăpostea osemintele făcătoare de minuni ale sfântului despre care individul în cauză nu-și amintea cum îl cheamă sau ce minuni făcuse, cu o singură excepție, când trimisese un mut la o mănăstire de maici, care îl exploataseră sexual cu toatele, în frunte cu Maica Precista, bucuroase că mutul n-o să poată povesti nimănui pățania.
În timp ce trăgea cu urechea, în mintea lui Andreuccio se înfiripase un plan îndrăzneț. Avea să ajungă în orășelul respectiv înaintea celor doi și să jefuiască el mormântul sfântului. Sigur avea să se aleagă cu bijuterii sau ce-o mai fi fost pe acolo, însă gândul îi era la relicva aceea prețioasă despre care nu aveai voie să vorbești. Așteptase să plece toată lumea din bar. Spre norocul lui, ultimul client rămas era un fost profesor de istorie, volubil și dornic să-i împărtășească noului și tânărului său companion vastele sale cunoștințe. Așa află Andreuccio că orașul se numea Calcata, Cargata în dialect local, că era la patruzeci și cinci de kilometri de Roma, că fusese construit integral pe rocă vulcanică, iar orașul vechi era o bijuterie medievală conservată perfect. Orașul fusese părăsit la un moment dat, deoarece guvernul italian se temuse că mica așezare se va prăbuși de pe stâncă, așa că în anul 1930 îi mutase pe puținii locuitori ceva mai la vale, în Calcata Nouă. Mai află că prin 1960 orașul vechi se înviorase și devenise o colonie hipiotă. Și, cel mai important, profesorul îi împărtăși natura relicvei. Era vorba despre Carne vera sacra, adevărata carne sacră a Mântuitorului, singura bucată din Isus care nu-i mai folosea la nimic, Il Santissimo Prepuzio, Sfântul Prepuț, pe care Mântuitorul îl pierduse, după cum zice Luca în Evanghelie, la opt zile după naștere. Întrucât Andreuccio habar n-avea ce e un prepuț, profesorul îl lămuri cu lux de amănunte. Băiatul roși ca para focului. Profesorul îi povesti că timp de mai bine de o mie de ani Biserica a sărbătorit ziua Sfântului Prepuț, sau Ziua Tăierii Împrejur a Domnului, pe data de 1 ianuarie a fiecărui an, la aproximativ opt zile după nașterea Sa. Din tot ce mai auzise, Andreuccio reținu că Sfânta Ecaterina de Siena purtase prepuțul în jurul degetului inelar, pe post de inel de logodnă, o bună bucată de vreme, pe la o mie trei sute și ceva, ea fiind cunoscută ca logodnica spirituală a lui Cristos; că Sfintei Brigitta a Suediei i se arătase însăși Fecioara Maria ca să-i spună că prepuțul era autentic și că se afla la Roma, chestie de o importanță istorică colosală pentru întoarcerea papalității la San Giovanni in Laterano, după episodul rușinos de la Avignon, dar mai ales, lucru care i se păru cel mai interesant, o altă sfântă de la începutul secolului al XIV-lea, o austriacă, pe numele ei Agnes Blannbekin, plângea în hohote la fiecare aniversare a zilei circumciziei, întristată de suferința Mântuitorului pe când era bebeluș pentru vărsarea primelor picături de sânge ale Sale pe pământ și că, la una dintre aniversări, întrebându-se unde o fi prepuțul sfânt, Agnes a simțit o senzație dulce în gură, iar pe vârful limbii, o bucățică de carne, și așa a molfăit o zi întreagă prepuțul Mântuitorului, care era dulce și avea consistența pieliței unui ou, până când l-a înghițit.
După ce află că procesiunea urma să pornească de la biserica Sfinților Corneliu și Ciprian, unde, sub o lespede de marmură, era îngropat sfântul, nu mai avu nici o ezitare. Porni pe jos spre Calcata, și așa ar fi parcurs tot drumul, dacă un camionagiu care căra cruci și lumânări nu s-ar fi milostivit de el. Șoferul îl lăsă chiar în fața bisericii.
În aceeași zi
Cu douăsprezece ore mai devreme
-Ce naiba e asta, întrebă Alois Estermann?
-Asta? Ce „asta”? La ce te referi?
-La crăpătura asta, Cedric. O crăpătură în altarul capelei Clementine? Nu e în ordine!
-Probabil e de la săpăturile care au reînceput. Speră să găsească ceva sub presupusul mormânt al Sfântului Petru.
-Presupus, întrebă comandantul? Cum adică presupus?
Cedric Tornay, vicecaporal al gărzii elevețiene nu împărtășea defel credința catolică rigidă a superiorului său. Mai mult, nu îl suporta deloc pe acesta. Știa că într-una dintre zilele următoare urma să se decidă cine va fi numit pe postul pe care Estermann îl ocupa ca interimar de mai bine de jumătate de an. Spera ca Estermann să nu fie confirmat. Habar n-avea că două ore mai târziu, Papa îl va ridica pe acesta în grad pe acesta la gradul de locotenent colonel și îl va învesti comandant al Gărzii Elvețiene, cu funcții depline. Tot așa cum nu știa că în aceeași zi, Vaticanul își va retrage decizia de a-i înmâna lui însuși medalia Benemerenti, pe care o aștepta de atât timp.
-Urmează-mă! spuse autoritar comandantul.
